Frumuseţea naturii

Ceea ce unii (cum te uiţi pe hartă – mult în stînga) nu vor sau nu pot înţelege e marea metaforă a naturii cum că frumuseţea poate naşte în cele mai umile, sărăcăcioase, neprielnice locuri de pe Pămîntul ăsta al nostru al tuturor. Poate că o face ca să le dea o lecţie celor mult-prea-încăpăţînaţi şi mult-prea-încrezuţi, sau poate doar aşa e ea şi nici măcar nu ştie de ce minuni e în stare.

Şi uite, în sărăcia şi mizeria mea fizică (de aia morală nu mai vorbim), pentru a doua oară în viaţă s-a născut frumuseţea magică însoţită de parfumul subtil şi indescriptibil al florilor de cactus. Priviţi, admiraţi, bucuraţi-vă ochii şi sufletul – voi cei ce aveţi puterea (şi plăcerea) de-a o face…

“Access denied” sau luaţi-vă gîndu’ de la libertate

Săptămîna asta pot să spun că n-am avut acces la Internet. Cînd mergea, ţinea vreo zece secunde şi apoi vreo cinci minute făceam spume dînd refresh sau back, degeaba. Azi-noapte părea să-şi fi revenit, nu s-a mai înţepenit, se deschideau paginile. Pînă acu’ de dimineaţă cînd am primit notificare de post nou pe mail de la forumul AutoHotkey. Dau să intru să citesc post-ul – pula! Nu deschidea pagina neam! Mă chinui ca babuinu’ vreo juma’ de oră, inclusiv pe celălalt computer (deşi ambele împart aceeaşi conexiune GPRS), fără nici un rezultat. Apoi îmi trece prin cap: ce-ar fi să intru printr-un proxy? Zis şi făcut: caut eu la repezeală un proxy, bag adresa www.autohotkey.com şi… intră imediat! Mă loghez la forum, citesc cîteva articole, totul era OK. Dincolo, pe computerul “mare”, încerc din nou – nimic.

Mă conectez pe Yahoo în Miranda, dau de-un amic şi-l întreb în scurt dacă poate să intre pe pagina AHK. Nu stă mult şi-mi spune că intră fără probleme. “Pe ce reţea eşti?”, întreb eu. “UPC”, zice el. “Aha, mersi”. Eu sînt pe RDS, cu un stick de-ăla mobil.

Concluzie: întreruperile de săptămîna asta par a fi în foarte strînsă legătură cu lipsa bruscă a accesului la anumite site-uri. N-am luat la rînd tot ce mă interesează să văd dacă mai e vreunul care nu mai merge, dar mi-e teamă că în curînd lista va creşte brusc. Şi nu pot să nu mă gîndesc cu groază la ACTA – care cică tre’ să fie votată curînd în parlamentul muiştilor din UE – şi la CISPA şi la SOPA şi la PIPA şi la toate asemenea încercări de constrîngere a libertăţii şi a dreptului la informare.

Ştiu că multora nu vă pasă, ştiu că unii dintre voi habar n-au despre ce vorbesc, dar odată ce toate oile vor intra în ţarcul Facebook şi se vor închide porţile în urma lor, or să dispară toate celelalte reţele şi puncte de informare şi va rămîne unica reţea centralizată de manipulare. Deja am scris data trecută despre faptul că Google nu caută ci sugerează subiectiv, acum providerii de net ridică firewall-uri “pentru protecţia dumneavoastră” (eu de mai bine de zece ani n-am nici antivirus, nici firewall, nici măcar Recycle Bin şi toate computerele mele merg perfect – cel cu Win98SE are 6 ani de cînd a fost instalat), driverele – în marea lor majoritate – nu se mai găsesc “la pachet” ca înainte, să-şi ia omul “pentru acasă” sau pentru un prieten care n-are net, ci se distribuie “installere” care morţii lor ce date adună de pe hard prefăcîndu-se că verifică echipamentul iar utilizatorul e ţinut la întuneric complet despre ceea ce se întîmplă cu sistemul lui, iar pînă şi programarea a devenit din ce în ce mai opacă, lucrîndu-se cu “obiecte”, “clase” şi alte tîmpenii.

Ca să folosesc o metaforă: mulţi vor muri în somn, iar cei ce se vor trezi în ultimul ceas, vor fi prinşi în cel mai negru coşmar imaginat vreodată de cineva. Pînă şi George Orwell a fost indulgent cînd a scris “1984“…

P.S. Era 7:16 cînd am observat prima oară că e blocat site-ul AHK; acum e 9:12 şi tot nu merge, decît printr-un anume proxy. (fiindcă nici cele “ordinare” nu merg, fie ele anonymous sau elite) Pînă l-or bloca şi pe-ăla.

P.P.S. Am mai întrebat pe cineva cunoscut şi de încredere, care de data asta e tot pe RDS şi mi-a spus că-i intră fără probleme pe site-ul AHK. La AHK pe forum nu s-a plîns nimeni că ar avea asemenea problemă, de unde deduc că accesul îmi este interzis mie în mod special.

Nu-mi trebuie decît să aflu exact cine face asta şi să vezi atunci război. Şi nu mă refer la lătrături de-astea, aiurea, pe bloguri. Libertatea se plăteşte cu sînge; să vedem al cui va fi vărsat…

Dacă merele şi portocalele…

Pe seară, mă duc la piaţă. Îi cer eu vînzătorului un kil de cartofi. El îmi pune pe cîntar cinci kile de banane.
- “Păi bine, mă”, îi zic eu, “eu îţi cer cartofi şi tu-mi dai banane?! Cum vine asta?!?”
- “A, păi să vezi”, zice vînzătorul, “că eu am contract cu distribuitorul de banane şi dacă le bag oamenilor pe gît şi le fac vînzare, îmi iese şi mie un profit mai mare”. “Am şi cartofi, dacă ţii neapărat, da’ mai bine ia banane”.
- “Aha”, zic eu, “vasăzică n-are importanţă ce-mi trebuie mie, are importanţă profitul dumitale. Deci eu, în faţa dumitale şi-a distribuitorului, sînt un căcat bolnav fără nici un drept, care trebuie să fie îndrumat, orientat, manipulat. Nu-i aşa?”
- “Păi cam aşa e”, zice vînzătorul cu un aer de superioritate. “Şi n-ai ce face, că depinzi de mine”, mai adăugă el, zîmbind din colţul gurii.
- “A, da?”, zic eu calm. “Ei bine, atunci să sugi pula tu şi cu tot neamu’ tău, dac-oi mai veni eu la tine să cumpăr ceva vreodată, cîte zile oi avea. Şi la toate neamurile şi cunoştinţele mele o să le spun să nu mai ia nimic de la tine!” şi-am plecat frumos, lăsîndu-l pe fraier uitîndu-se lung în urma mea.

Ei bine, cam aşa aş putea povesti, în termeni populari (poate prea “populari”, da’ cui îi pasă?!), aventura mea de căutare a unor informaţii pe Google, din seara asta. Adică eu am căutat clar şi fără echivoc fraza “LCPRI_ constants” care se referă la o listă cu valori ale unor constante folosite în programare (pe care le-am găsit mai tîrziu în cfg.h, căutînd cu Yahoo), iar javra de Google mi-a aruncat în faţă – ca şi cum aş fi fost ultimul idiot care nici măcar nu ştie să bată în taste! – pagini întregi cu – comercialul, cum altfel?! – rezultat: “hotel Capri din Constanţa”.

Bă, cretinilor, idioţilor, nemernicilor, imbecililor de la Google: dacă voiam CAPRI şi CONSTANŢA, scriam CAPRI CONSTANŢA !!!!! Băga-mi-aş pula-n sufletu’ vostru de nenorociţi ce sînteţi!!!! Vreţi manipulare? Vă arăt eu vouă manipulare! De n-aţi mai apuca ziua de mîine!!!

Oameni buni, care se întîmplă să citiţi asta şi care habar n-aţi avut pînă acum: Google nu e un motor de căutare, e un motor de sugestionare! E cea mai josnică formă de manipulare comercială! Cine mai caută ceva cu Google, e un idiot fără speranţă care-şi merită soarta!

Să mai căutaţi cu Google!!!

Aventurile unei seri de marţi

Dintre cele trei obişnuite ceasuri rele ale unei obişnuite zile de marţi, unul a fost cel în care m-a sunat vecina de alături ca să-mi decreteze pe un ton imperativ, autoritar, că – urmare a unui anunţ din partea unei alte vecine cum că mîine ar fi furtună mare în toată ţara – mîine dimineaţă ea şi soţu-i (ambii învăluind bine tivul celor 80 de ani) vor intra la mine în curte şi-mi vor tăia copacul care ameninţă să le rupă firele de curent şi de telefon.
Am rămas mut la asemenea dovadă de aroganţă dispreţuitoare! Adică tu, intri pe proprietate privată, să distrugi bunurile altei persoane din proprie-ţi voinţă?!? Dar mi-am revenit repede, fiindcă nu era prima oară; a mai făcut aşa anul trecut, pe cînd eram în vizită la un prieten care – din fericire – locuieşte foarte aproape şi am putut veni rapid acasă.
Lăsînd la o parte problemele strict legale în care n-am nici un chef să mă împleticesc, nu există vreun cod moral care să-ţi permită să dictezi unei alte persoane – care nu ţi-e rudă sau prieten apropiat dar nici măcar aşa n-ar exista scuză – ce să facă sau ce să faci tu pe proprietatea lui, ca şi cum el ţi-ar fi subordonat, sclav. Însă norocul lor a fost că eram deja obosit, după ce-am stat cîteva ore în picioare să curăţ cotoarele de pe frunzele de ştevie şi apoi să fac o cratiţă de mîncare din ele.
Ca o mică paranteză, toate frunzele erau mîncate de melci, abia dacă am ales vreo zece dintre ele care să nu fie atinse. Sper să nu găsesc escargot în castron, că nu mi-e deloc poftă de aşa ceva. Asta ca dovadă a vechii înţelepciuni populare cum că la omu’ sărac nici boii nu trag.
Dar ca să revin la boii de alături… vreau să zic, la oile noastre … I-am aruncat babei o pastilă aşa în diagonală, cum că ar putea foarte bine să cheme oamenii de la firmele respective şi să-şi mute legăturile pe stîlpul celălalt, care are linie dreaptă şi nu e nici un fel de vegetaţie care să le deranjeze. Evident că nu i-a convenit replica, că e mai uşor să-i taie vecinului copacul (care nu-i decît un amărît de zarzăr roşu, dar nu asta-i important ci principiul) decît să intre în discuţii, cereri, audienţe, etc. cu firmele de stat. Deşi a avut cel puţin un an de zile la dispoziţie, de la incidentul precedent.
În fine… ies eu la gard, vine moşu’ cu un ferăstrău şi evident că nu-l las pe el să distrugă, fiindcă el ar fi vrut să-l taie de jos, pur şi simplu, ci m-am căţărat ca un maimuţoi ce sînt şi am început să tai crengile care deranjau firele. Şi fiindcă era unul din “acele ceasuri”, am dat cu ferăstrăul şi prin carne. Nu rău, da’ se simte. Şi se şi vede (mai jos). Ceea ce înseamnă că orice ţine de băgat mîna în detergent sau soluţii de gen, îmi va fi interzis pentru o perioadă destul de lungă, după cum mi se vindecă mie rănile. Culmea e că am păţit-o la acelaşi deget pe care odinioară, în tinereţe, mi l-a strivit Valy, vatmaniţa, în uşa unui tramvai, pe cînd cobora în fugă. La cîteva luni după aia, m-am însurat (nu cu ea, evident!). Ptiu, drace, să nu se repete beleaua!!!
Aşadar, iată urmările unei aventuri de marţi seara în jungla curţii mele; aveţi grijă cum vă purtaţi cu vecinii, că poate-o păţiţi şi voi dacă le gîndiţi de rău:

Unde eşti tu, Ţepeş Doamne? Dar m-aş mulţumi şi cu Legionarii!

De trei săptămîni, ciorile se joacă la soneria mea de la poartă. Scursuri umane, ţigani, cum vrei să le zici. Minori, evident, ca vîrstă.
O dată, de două ori, de cinci ori pe zi – cum le vine chefu’ – mă trezesc din somn, mă scoală de pe WC, mă deranjează de la masă, mă întrerup din lucru; mă rog, orice aş face la momentul respectiv. În mod normal, soneria mea e de fapt un robot telefonic cu mesaj preînregistrat care are rolul de a înregistra mesaje de la cei care mă caută, în cazul în care nu sînt acasă. După primele zile de “joacă”, am blocat funcţia de robot, ca să nu le mai dea satisfacţia că au deranjat omul (în caz că aveau impresia că le răspunde chiar proprietarul). Faptul că au continuat să sune şi continuă, iată, de trei săptămîni, e o dovadă clară a faptului că au intenţia de a deranja, nu e doar un capriciu copilăresc.
Iar eu am ajuns la capătul răbdării. Astăzi, întîmplător, eram afară şi am strigat la ei; au zbughit-o la fugă, însă după vreo juma’ de oră au sunat din nou, evident fugind de la locul faptei. Tocmai pregăteam o replică pentru un blog, iar deranjul provocat de ei m-a făcut să uit de verificare şi să postez greşit. Ceea ce, desigur, în comparaţie cu multiplele grave probleme pe care le poate avea un om într-o viaţă reală, e egal cu minus zero. Însă dacă amănuntele n-ar avea importanţă, nici n-ar mai fi existat un cuvînt care să le definească. Aşadar, în clipa asta fierb de nervi şi cred că aş fi în stare să crăp ţeasta oricui ar avea tupeul să mai apese pe butonul soneriei fără să aibă treabă cu mine.

Acum, întrebarea care se pune e: există în ţara asta de căcat, condusă de oameni de căcat, cu o Poliţie de căcat, vreun fel de soluţie astfel încît un om care stă liniştit la el în casă şi-şi vede de ale lui fără să deranjeze pe nimeni, să scape de batjocura unor ţigani împuţiţi a căror educaţie este, evident, inexistentă la nivel de bun-simţ şi respect faţă de alte fiinţe umane? Fiindcă, dacă m-aş duce la Poliţie să-i reclam, ar rîde ăia de mine şi cu curu’, mai ales că n-am absolut nici un fel de dovezi cum că s-ar fi întîmplat ce am scris mai sus. Iar dacă-i pîndesc la poartă şi-i alerg ori le crăp direct ţestele cu toporu’, atunci împotriva mea se găsesc nenumărate legi care să mă condamne pentru că mi-am apărat liniştea. Să vezi atunci vorbe: Criminal pedofil ar fi titlurile la ştiri şi prin ziare. Aş ajunge precum ăla din Franţa, să mă bage ăştia la terorism! Totul fiindcă blestemata asta de naţie ţigănească n-are habar de respect şi n-or să aibă în vecii vecilor!
Aşa că, ce morţii mamii voastre, guvernanţi şi “oameni ai legii”, trebuie să facă omu’ în România ca să poată avea parte de linişte: să moară???? Crăparea-ţi voi, cu legile voastre cretine!!!

Filé de poveste cu garnitură de adevăr

    Priveam oraşul ca pe o evadare providenţială din comuna mea natală cu iz de tîrg arhaic, unde – în pofida cablurilor de televiziune şi internet întinse ca o pînză de păianjen prost ţesută printre clădiri şi bordeie – oamenii erau la fel de simpli ca acum şaizeci de ani. În gîndire, în sentimente, în relaţiile dintre ei. Încă îşi dădeau unul-altuia “ziua bună” pe stradă, fără ifose, fără priviri pe sub sprîncene, fără zîmbete forţate şi scrîşnite, fără chiar să se fi cunoscut vreodată. Ei da, ce nebunie, să dai “bună ziua” unor necunoscuţi! Dar ei aşa făceau, de zeci – chiar sute – de ani, fiindcă asta era tradiţia la noi.
În tîrgul ăla cu pretenţii de oraş, lumea rar se perinda pe la dispensar. Nici pe la dinţar – “stomatolog” sau “dentist”, cum i se zice la oraş – nu prea vedeai clienţi. Oamenii îşi cultivau pămîntul cu sămînţa din strămoşi, creşteau pe lîngă casă animalele de trebuinţă iar unii îşi coceau singuri pîinea. Mîncare naturală, “bio” cum îi ziceau ăştia de la oraş, că tot vedeam la televizor ce gunoaie se vindeau prin supermagazine. Au încercat unii să vină la noi, să construiască un “mall” de-ăla, da’ i-a trimis primaru’ înapoi de unde-au venit, cu şuturi în cur. “Bă netrebnicilor, să vă duceţi la dracu’ să vă vindeţi gunoaiele, că noi n-avem nevoie de ele!”, le-a strigat în urmă primarul, cu juma’ de tîrg adunat în spatele lui. S-au urcat ăia-n merţane şi duşi au fost. De-atunci, nici c-a mai venit careva să încerce să ne bage mizerii pe gît.
Nici cu telefoanele mobile nu se prea lăudau ai noştri, că n-aveau timp de chiţăit nimicuri cu mîna la ureche; care aveau de vorbit, se adunau fie la vreo crîşmă, fie la cîte unu’ acasă şi “puneau ţara la cale”. C-aşa se face la noi: dacă ai vorbă cu careva, apoi e musai să-l vezi la ochi. Sigur, unii şi-au făcut “prieteni” prin Internet, se laudă că au în listă vedete, actori americani, cîntăreţi… Am încercat eu să le explic ce “ţeapă” e cu Internetu’ ăsta, da’ ţăranii ce să asculte!? Eh, nu-i bai, că abia îmi dădeau mie de lucru, cînd li se virusau computerele şi laptop-urile.
Cu toate astea, nu eram mulţumit. Voiam mai mult. Voiam… altceva. Ce anume, nu ştiu, doar că mă încerca senzaţia aia de neîmplinire, de insatisfacţie, de sete de necunoscut. De dor de ducă. Aşa că într-o dimineaţă mi-am strîns cîteva lucruri în valiză, mi-am luat laptopu’ la spinare în rucsac, am încuiat uşa şi-am plecat, fără să privesc înapoi. Începea marea mea aventură la oraş.

* * *

Au trecut şaizeci şi şase de ani de cînd am plecat din comuna mea, pe atunci încă primitivă. Am umblat din oraş în oraş, în căutarea a ceva nedefinit, ceva ale cărui contururi nu s-au materializat nici măcar în visele din ce în ce mai zbuciumate. Am întîlnit oameni, puţini. Am întîlnit mult prea multe creaturi bipede pentru care n-am găsit epitetele potrivite în biblioteca mea plină de dicţionare multilingve. Niciodată n-am stat mai mult de şase luni într-un loc; nu puteam, mă ardea pe suflet să plec mai departe, să găsesc acel “ceva” care mă pornise la drum cu atîţia ani în urmă. Nu aveam cunoştinţe, nu aveam prieteni – deja Academia scosese din vocabular acest termen, împreună cu “iubire”, “respect”, “intimitate” şi alte cîteva pe care o Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului din martie 2018 le considerase dăunătoare societăţii. Aşa că am umblat prin lume, singur şi mut – uneori de uimire, alteori de durere şi, de cele mai multe ori, de tristeţe – pînă ce am ajuns aici. Trecuseră doi ani şi încă nu ştiam de ce m-am oprit din perpetua-mi căutare. Fiindcă aici nu găsisem nimic, absolut nimic. Nici măcar oameni, cu sau fără epitete. Era doar un loc. Gol.
Abia cînd m-am îmbolnăvit grav, am înţeles. Între episoadele de febră cu delir şi scurtele reveniri la realitate, mintea mea făcea conexiunile, altfel imposibile. O viaţă, fulgerînd într-o fracţiune de secundă, împachetată precum coconul unui vierme de mătase, pentru a-mi da răspunsul mult dorit: în tot acest timp, mă căutasem PE MINE. Şi într-un final, m-am găsit.

* * *

Priveam, de la etajul unsprezece, oraşul acela imens, încremenit, ieşit parcă în afara curgerii timpului şi m-a cuprins fără să vreau senzaţia că mă aflu, prizonier, în turnul de control al Uzinei Sufletelor Adormite. A fost ultima mea simţire, înainte ca Întunericul să mă cuprindă definitiv…

 

(marţi 13 martie 2012 04:00h, pentru Loredana)

Rămîne între noi… (şi FBI, CIA, NSA, etc…)

Pur şi simplu nu ştiam ce titlu să pun. Cum să numesc faptul că tot ceea ce un om alege să împărtăşească cu alţii din confortul casei sale, va fi preluat şi folosit – la nevoie, chiar împotriva sa! – de către străini din celălalt capăt al lumii. Am mai scris aici despre faptul că majoritatea zdrobitoare a serverelor de aşa-zisă “socializare” se află în statul american California, ceea ce e departe de a fi o coincidenţă chiar şi pentru cel mai imbecil dintre imbecilii care străbat acest spaţiu virtual (şi care, totuşi, în anumite cazuri – precum cel al deportării administratorului site-ului MegaUpload din Noua Zeelandă către SUA (vezi afişul Anonymous) – devine al dracu’ de real). Ce fac americanii cu toate informaţiile astea adunate de la naivii ca noi din lumea întreagă? Tare aş vrea să ştiu! Însă ironia e că tocmai noi le dăm voie. Cîţi dintre voi au citit, măcar o dată, politica de confidenţialitate a unui site, oarecare? Cîţi dintre cei care au citit, au şi înţeles cu adevărat ce scrie acolo?

Iată, aseară am primit un mesaj de la un amic, întrebîndu-mă ce naiba e ăla Pinterest, aşa că – nefiind pe lista mea de site-uri cunoscute – am purces la documentare. M-am dus eu ca omu’ la pagina About, am răscolit pe acolo dar n-am găsit nici un loc unde să spună clar, fără echivoc, locaţia firmei/companiei sau ce naiba e chestia juridică din spatele acelui site; singurul lucru pe care l-am găsit a fost o menţiune despre “echipă”, care – surpriză-surpriză! – se află în… Palo Alto, California! Pfuai, futu-i mama mă-sii de “coincidenţă”! De fapt, am mai găsit o adresă unde să se poată raporta eventuale încălcări ale copyright-ului, că deh, asta e foaaaaaarte important pentru ei; da, e tot în Palo Alto, CA.

Ei şi cum mă uitam eu pe acolo ca viţelu’ la poarta nouă, nu ştiu ce mi-a venit şi m-am apucat să citesc politica lor de confidenţialitate. Scurtă şi cuprinzătoare, specifică în mod clar că eşti la dispoziţia lor din clipa în care le-ai călcat pragul, chiar şi ca vizitator neînregistrat/nelogat. Citind cu atenţie, am observat cîteva lucruri, scrise într-un evident limbaj ambiguu (acel blestemat de “We may [...]“), care colcăie de dedesubturi putrede. Iată mai jos un screenshot în care am evidenţiat ce mi s-a părut mie total imoral şi puternic ameninţător pentru libertatea şi chiar viaţa fiecărui potenţial utilizator.

Aş vrea să menţionez însă, că aici nu e vorba doar de acest unic site care a avut ghinionul să-mi sară în ochi, ci de absolut toate aşa-zisele site-uri de socializare, reţele de comunicaţie (e-mail, instant messaging, etc.) şi orice alt loc din lumea asta virtuală care-ţi cere/permite/transportă informaţii personale. Aşadar… dragi copii/tineri dornici de afirmare, şomeri în căutare de un loc de muncă, femei (potenţial) infidele, bărbaţi dornici de aventuri (de orice fel), voi utilizatori ai Internetului furat de corporaţii: nu mai oferiţi absolut nici un fel de informaţii private!!! La un moment dat în viaţa voastră – fie peste o lună sau zece ani – ele vor fi folosite de către cineva împotriva voastră, atunci cînd vă va fi cel mai bine!!! Veţi pierde bursă, an şcolar, loc de muncă, familie, casă şi poate chiar viaţa!

De călătorie

Nu mai e loc de poezie-n gînd -
se zbat sub pleoape, negre, albe rime;
încercănată, vechea tinerime,
se stinge-n întuneric, suspinînd.
Bătrîna imoralitate-a vieţii
îşi flutură pe sticlă sînii goi;
fetele sînt băieţi, fete-s băieţii.
Ca voi, cu voi? Ai voştri. Noi? Nu noi!
Mi s-a acrit de alb vîndut ca negru,
mi s-a acrit de inversul schimbat;
corect politic, mincinos integru:
cuvînt rostit egal mîncat căcat.
Duceţi-vă – pe lună-i prea aproape!
Duceţi-vă în alte galaxii!
Planeta asta nu vă mai încape…
Duceţi-vă, duce-v-aţi pe pustii !!!

Dacă-i post, atunci post să fie! Negru!

În rătăcirile mele haotice prin universul nepalpabil al www-ului, am dat de afişul ăsta, pe care – ca un copil ascultător ce n-am fost niciodată – îl dau mai departe. Şi promit să respect tot ceea ce scrie în el.

Dincolo de asta, am auzit şi eu ca tot românu’ (ăla care nu-şi permite un iPad - notă către Emil Boc) că s-a votat Legea Lustraţiei. Şi – după detaliile (puţine, ce-i drept) furmizate de televiziune – se pare că această lege nu face altceva decît să definească cum se dă lustru pulii. Fiindcă, în rest, scopul ei a fost anihilat complet prin amendamentele aduse. Ceea ce era de aşteptat, desigur. Cine vrea mai multe detalii, să caute pe www, că deja mi-e silă de subiectul ăsta.

Însă ieri am mai auzit de o lege care a fost aprobată, ceva cu violenţa în familie sau cum morţii mă-sii or fi numit-o, “tăvălită” prin zahăr ca s-o înghită mai uşor fraierii. Ei bine, asta chiar că a pus capac instituţiei familiei. Sigur, s-or mai găsi cîţiva imbecili care să se căsătorească legal, neavînd habar de legea asta, însă orice bărbat care mai are ceva creier în cap, o să-şi bage pula-n ea de tradiţie şi de iubire şi de tot şi-o să se mulţumească cu o muie “pe centură”. De ce? Păi hai să vedem: de-acum, poliţia are drept să intre peste tine în casă şi să te căpăcească, numai dacă aude din stradă strigăte de ajutor sau ceva ce li se pare lor suspect. Aşadar, dragilor, nu mai daţi volumul tare la televizor cînd vă uitaţi la filme de acţiune, că s-ar putea să vă treziţi cu acţiunea “live” peste voi în sufragerie!

Ăsta-i doar un side-effect, deşi probabil că în mintea lor e portiţa de intrare de care aveau nevoie. Însă cel mai important lucru e că au reuşit să distrugă încrederea în instituţia familiei, singurul lucru care-i mai aducea pe oameni împreună. Divide et impera a fost definitivat. Sigur, pe faţă, scopul e nobil, căci – nu-i aşa? – atîtea femei sînt maltratate de către soţii violenţi şi ele, sărmanele, nu aveau putere să se opună, pînă la apariţia legii. Dar hai să vedem ce putere au ele acum: iese fata la “vînătoare” de fraieri cu avere, preferabil mai “trecuţi” la vîrstă, gen “Irinel”. Îl îmbrobodeşte cu vorbe mieroase, pînă îi pune fraieru’ “şaiba” pe deget, apoi într-o lună-două se dă cu capu’ de pereţi, începe să urle ca apucata că o bate bărbatu’ şi iacătă fraieru’ cum e săltat de poliţie şi băgat la puşcărie, iar “fata deşteaptă” rămîne în casa lui, cu averea lui. Ce martori, ce vînătăi sau alte probe fizice? Neah, e de ajuns suspiciunea, la fel ca şi cu Patriot Act. Eşti bărbat, deci eşti vinovat!

O, anul 2012 se anunţă a fi foarte interesant, în special la rubrica mondenă! La mulţi ani, domnişoarelor şi doamnelor! Vreau să zic, “la anu’ şi la mulţi ani o să mai vedeţi voi familie!” Noi, bărbaţii, mulţumim pe această cale guvernului pentru castrarea juridică! Şi -cine ştie – poate ne întîlnim pe centură…

Apa şi formele ei în natură

Zilele astea n-am prea dormit. Cîteodată e de bine. Cum ar fi răsalaltăieri noapte, cînd am avut chef de lucru la progrămelele mele. Şi iacătă pe la unu fără două minute noaptea mă taie o nevoie. Mă duc la baie şi cum stăteam eu pe “tron”, aud nişte zgomote suspecte: ţeava de apă sfîrîia, sughiţa, mă rog – dădea rateuri. M-am prins imediat că se dezgheţase pompa şi ieşea apa prin cotul fisurat ca dintr-un sprinkler de grădină (ironic, fiindcă e chiar pompa din grădină, însă la mijlocul lui februarie nu prea am ce uda).

După un set zdravăn de înjurături asortate (dacă eram la bloc, sigur se auzea “ecoul” de la vreun vecin deranjat ), m-am îmbrăcat şi-am ieşit să rezolv problema. Norocul meu e că am un stîlp de iluminat drept în faţa curţii, aşa că n-am orbecăit. Numai că a trebuit să iau o amărîtă de lopată de-aia clasică, mică (nu de-aia de zăpadă că n-am bani de aşa ceva) şi să fac pîrtie pînă la capacul de canal, apoi să dezgrop capacul ca să pot intra să opresc apa de la robinetul principal. Cum zăpada – la vremea respectivă – era cam de un metru înălţime şi îngheţată la suprafaţă, am avut ceva de lucru, timp în care “aspersorul” îşi vedea de treabă drept în potecă. Cînd am terminat, ieşeau aburi din mine.

În fine, după ce am oprit apa, m-am întors în casă, fiindcă n-aveam chef la ora aia de reparaţii şi mi-am continuat – puţin tulburat, e drept – lucrul la “jucăriile” mele, ceea ce m-a ţinut treaz pînă tîrziu pe la 8-9 dimineaţa. Evident că după atîta oboseală se cerea un somn bun, aşa că toată ziua mi-am petrecut-o cu cornu-n pernă, sforăind, iar cînd m-am trezit era deja semi-întuneric, şi-apoi pînă am făcut cafeaua, pînă am băut-o s-a dus şi şansa de a repara pompa. Aşa că mi-am văzut în continuare de ale mele prin casă.

Ieri însă am reuşit să mă trezesc devreme, dat fiind că seara precedentă găsisem un aviz de la Electrica unde se anunţau că vin cu citirea contorului din nou. Şi aici am să fac o mică paranteză, fiindcă nu pot înghiţi bătaia de joc.

În primul rînd: de ce nu se anunţă din timp data şi ora cînd se face citirea, pentru ca omul – dacă nu poate fi acasă – să aibă timp să-şi aranjeze cu o rudă, un amic de încredere sau oricine, să fie acolo la momentul respectiv, sau să-şi ia liber de la muncă, în cel mai rău caz?! Ăştia de la apă, la începutul anului, livrează prin poştă programul citirilor pentru întreg anul, care e la fel ca la lumină, din trei în trei luni. De ce nu se face la fel şi la lumină???

În al doilea rînd: pe aviz nu scrie data şi ora cînd au venit prima dată, nici luna cînd vor reveni (vezi foto)

Aviz citire Electrica

Pentru cineva care nu locuieşte acolo şi vine în trecere o dată la juma’ de an sau ceva de genul ăsta, ar fi aproape imposibil să se conformeze. Şi cu mare tupeu, mai scriu ei pe aviz că vor întrerupe furnizarea energiei electrice dacă nu se permite citirea. Păi bine mă nenorociţilor, da’ omu’ n-are altă treabă în viaţa lui – şi-aşa amărîtă cum e – decît să stea acasă, cu coatele pe geam, aşteptînd să veniţi voi să citiţi contoru’ cînd vă trăzneşte vouă, fără să anunţaţi?!

În al treilea rînd: cît la sută din populaţia ţării e acasă între orele 9-11 (după cum scrie pe aviz)? La modul cum sîntem crescuţi şi “educaţi” ca să fim sclavi, să muncim cît mai mult şi cît mai eficient, atunci la orele cînd vin ei cu citirea, pot găsi cel mult cîţiva pensionari şi copii care învaţă după-amiaza (şi care, tot după educaţia primită, n-ar trebui să deschidă uşa unui străin, indiferent cine ar pretinde că e).

Concluzia: starea curentă a lucrurilor le convine de minune, fiindcă aşa pot găsi motiv de debranşare/rebranşare pentru cît mai mulţi cetăţeni, iar rebranşarea costă! Fiindcă în faţa lor, cu toţii sîntem înfractori şi e crimă mare dacă n-au putut citi ei un contor o dată la trei luni, deşi facturile se achită probabil la timp, sau cel mult cu cîteva zile întîrziere, care nici aia n-ar trebui să fie un capăt de ţară la volumul de bani vehiculat de asemenea companie!

Ca să nu fiu javră, trebuie să recunosc că de data asta (şi numai de data asta!) au lăsat un număr de telefon (probabil al agentului constatator), prin care să se poată comunica indexul. Nu ştiu cît e de legală treaba, însă mie unul mi se pare de bun simţ. Lăsînd la o parte faptul că am găsit acel aviz căzut în zăpadă (cutia poştală era deschisă, nu ştiu de ce) şi că puteam foarte bine să-l ignor luîndu-l drept gunoi aruncat de copii peste gard sau să-l ia vîntul să-l ducă aiurea, faptul că am putut rezolva situaţia fără a ajunge la complicaţii (l-am sunat dimineaţă pe agent şi i-am transmis indexul) a fost un lucru bun. De data asta! Dar nu se ştie cînd/dacă data viitoare va fi la fel.

Dar să revin la ziua de ieri. Deşi dezgheţul era în plină desfăşurare, am aşteptat pînă pe la prînz pînă să ies afară la reparaţii, sensibil fiind la frig. Întîi am dat la o parte zăpada de pe lîngă pompă, apoi am vrut să desfac cotul fisurat, dar mi-am dat seama că-mi lipsea levierul cu care să fac pîrghie, fiindcă n-am cheie franceză sau alte scule asemănătoare. Ca să-l obţin, a trebuit să dau şi zăpada din uşa magaziei, plus gheaţa care se formase la prag de nu se mai deschidea uşa, aşa putredă cum e. După ce-am reuşit să intru în magazie, am luat levierul, am desfăcut cotul, l-am montat pe cel nou*, am pus la loc dopul (robinetul am să-l montez ceva mai tîrziu, după ce mă asigur că a trecut îngheţul) şi am dat drumul la apă de la robinetul principal din canal. Şi fiindcă am făcut treabă de calitate, nici un fir de apă nu s-a prelins pe lîngă. Iată lucrarea în cele două stadii:

înainte

după

* Se cuvine o explicaţie: cotul cel nou nu e de fapt nou, ci e destul de vechi, ruginit, adus de un amic ce lucrează în branşă. Ironia Naturaleţea situaţiei face ca, cotul fisurat să fi fost cumpărat cu aproximativ o lună în urmă, nou-nouţ de la magazin, cu nişte bani care nu-mi prisoseau. După cum se vede, şi după cum probabil marea majoritate a oamenilor din lumea asta ştiu deja, cu cît e mai nou cu atît e mai prost. Nu contează despre ce-i vorba – fie cot de fitingăraie, fie avion.